Povesteam aici despre proiectul POSTPARTUM inițiat de către fotografa Felicia Simion. Pentru că subiectul adus în discuție este unul extrem de important nu doar pentru femei, ci pentru întreaga familie, pentru societate în ansamblul ei, am rugat-o pe Felicia să îmi răspundă la câteva întrebări.
Depresia postpartum (și depresia la modul general) NU este o rușine. Dacă treci printr-o astfel de perioadă, vorbește cu un specialist sau cu cineva apropiat care te poate ajuta, care îți poate fi alături.
Junioro: Felicia, spune-mi, te rog, ce a însemnat depresia postpartum pentru tine și Aurora. (aici ma gandesc ca poti trece chiar descrierea de la poza voastra pentru ca e super relevanta).
Felicia: La două luni după ce am născut-o pe Aurora, am fost diagnosticată cu depresie postpartum cu elemente psihotice. Pe parcursul a doi ani, am consultat opt medici psihiatri, am fost spitalizată de trei ori, am încercat nouă tratamente psihofarmacologice și am călătorit până la Oxford și Madrid pentru a-mi pune speranțele într-un tratament experimental pentru depresie. Sunt Felicia și fetița mea m-a numit pentru prima oară „mami” atunci când avea 2 ani și 2 luni.
Depresia postpartum a fost cea care a dat cu mine de pământ și mi-a testat toate limitele, care m-a făcut să vreau să chem Salvarea de n ori, să-mi chestionez propria judecată, să mă îndoiesc de toate gândurile, să-mi doresc să fiu altceva, sau altcineva, oricine altcineva – florăreasa din cartier, cerșetorul de la colțul străzii, doamna aceea cu cumpărăturile la subraț – sau să nu mai fiu deloc.
Am vrut să fiu acea mami. Mami cu M mare. Mami care știe de toate, poate de toate, suferă de toate. Mami care se uită pe sine, mami-fără-de-sine. Mami din reclame, mami din povești, mami de pe Instagram.
Și a venit viața și m-a făcut atât de mică.
Au fost dăți, și nu puține, când am crezut că, dacă nu mă concentrez suficient de tare și nu mă țin suficient de bine, pierd contactul cu realitatea. Număram obiecte de culoarea verde, atingeam cu podul palmei pereții casei, citeam Mary Poppins cu voce tare, dansam Călușul cu toată ființa mea, numai să nu ies din concret.
La doi ani și două luni de la declanșarea depresiei suntem aici. Sunt mami cu m mic și asta mă face fericită. Aurora a crescut; vocabularul ei se lărgește pe zi ce trece, iar buclele se îndesesc cât vezi cu ochii. Acum privesc detașat propria-mi poveste, ca și când a trăit-o altcineva, nu eu – poate florăreasa din cartier, cerșetorul de la colțul străzii, sau doamna aceea cu cumpărăturile la subraț…
Junioro: Dincolo de experiența personală pe care ai trăit-o, ce te-a determinat să inițiezi un astfel de proiect fotografic atât de intens, de real, de dureros?
Felicia: Un gând simplu, acela că acest proiect ar putea fi de ajutor mai multor mame, precum și celor care le sunt alături. Țin minte că eram la începutul depresiei postnatale și căutam informații legate de asta – cărți, interviuri, articole, fotografii – și găseam foarte puțin material din care să mă documentez.
Cumva, mi-am dorit să dăm mai departe propriile povești pentru a spori mărturiile legate de depresia postpartum. Pentru a ajunge la cât mai multe mame gândul că nu sunt singure. Pentru a crește compasiunea vizavi de acest subiect. Pentru a deschide minți și inimi.
Junioro: Care au fost reacțiile oamenilor când ai lansat această invitație în mediul online, aceea de a-și spune povestea raw în legătura cu experiența lor postpartum?
Felicia: Oamenii s-au deschis. Oamenii mi-au scris cu căldură și cu sprijin în tot proiectul. Oamenii m-au încurajat să merg mai departe. Din partea mamelor am simțit dragoste, dorință de împărtășire a propriilor povești, precum și suport necondiționat.
Pentru toată lumea a fost o experiență aparte, dificilă pe alocuri, dar vindecătoare.
Junioro: Câte femei au participat la proiect până în acest moment și ce au poveștile lor în comun, Felicia?
Felicia: Momentan suntem 22 de mame, dar urmează să mai participe o serie de mame, pe care abia aștept să le cunosc. Cred că ne unește suferința. Dar ne mai unește și puterea de a continua, în ciuda suferinței. Fie că vorbim de depresie postnatală diagnosticată ori nediagnosticată, cu toate am trecut prin anxietăți, frici, tristețe, ne-am simțit neajutorate sau neînțelese la un moment dat după naștere.
Și toate am reușit, până la urmă, să strigăm, să ne facem vocile auzite, în ciuda vinovăției sau a rușinii. Am înțeles importanța de a cere ajutorul și am acționat întru vindecarea noastră.
Junioro: Ce planuri de viitor ai cu acest proiect? Se mai pot înscrie mame care vor să își facă povestea auzită?
Cu siguranță. Mamele care doresc să facă parte din proiect îmi pot scrie pe adresa de mail feliciasimionphoto@gmail.com, ori mă pot găsi pe Facebook. Planurile pe care le am cu POSTPARTUM includ o expoziție, precum și carte-album. Încă nu le-am concretizat, dar mă gândesc la ele cât de des și mă documentez legat de cum s-ar putea materializa aceste idei.
Poți citi poveștile a 22 mame care au luat parte la acest proiect accesând link-ul următor: feliciasimionphotography.com.
Pe Felicia o poți urmări pe contul ei de Instagram, pe pagina de Facebook, pe site-ul ei, feliciasimionphotography.com.
foto: Felicia Simion
Mai poți citi:
Despre depresia postpartum, într-un proiect fotografic emoționant
